Fotografii cu tigrii

tigrul

Tigrul (Panthera tigris - in limbaj stiintific) este cea mai mare felina de pe glob (adica o ruda a pisicii), fiind unul dintre cele mai frumoase animale intalnite in fauna.Din pacate, insa, aceste superbe exemplare sunt pe cale de disparitie, zona lor de raspandire devenind din ce in ce mai limitata.In prezent, din cele opt specii de tigri care existau acum sute de ani, mai supravietuiesc doar cinci, care pot fi intalnite doar in tundra siberiana, in insula Sumatra din arhipelagul indonezian, in sudul Chinei, in India, Nepal, Bangladesh si foarte putini in nordul Coreei de Nord.

Acest lucru se datoreste in special braconajului (vanatoarea ilegala), oasele si blana tigrului fiind doua marfuri foarte scumpe pe pietele din China, Taiwan, Coreea si chiar S.U.A. sau Europa. De asemenea, din cauza cresterii continue a populatiei unor tari ca India, se micsoreaza din ce in ce mai mult zonele salbatice prin construirea de noi case, extinderea zonelor industriale etc.

Tigrul de Amur (Panthera tigris altaica) sau tigrul siberian este cel mai mare dintre speciile existente, numarul acestor feline in salbaticie fiind de doar 360 - 400, in timp ce in gradini zoologice si rezervatii se mai gasesc aproape 500 de tigri. Traiesc in paduri de conifere sau de stejar, precum si in vastele paduri din estul Rusiei (tundra siberiana), fiind foarte rar intalniti in nord-estul Chinei sau in nordul Coreei de Nord.

Tigrul siberian este un excelent pradator, hrana lui constand in reni sau bivoli salbatici, dupa care poate umbla zeci de kilometri pentru a-i gasi. Spre deosebire de ceilalti "frati", tigrul de Amur are blana de o nuanta portocalie mai deschisa, dungile fiind maro, si nu negre, ca la alti tigri. Masculii pot avea pana la 3 metri si jumatate lungime si 300 kg in greutate, iar femelele ating aproape 2,6 metri si 170 kg.

Stiati ca, in ianuarie 1987, din cauza ca nu au gasit nicaieri altundeva hrana, doi tigri siberieni au coborat pana pe strazile orasului Vladivostok, chinuiti de foame? Tigrul bengalez (Panthera tigris tigris) este emblema nationala a Indiei, fiind declarat animal ocrotit inca din anul 2500 inainte de Hristos. Cunoscut si sub numele de tigrul indian, traieste in principal in India, rar vietuind si in Bhutan, Bangladesh sau Nepal, fiind specia cea mai numeroasa de tigri (3000 - 5000 de exemplare, din care 34% in rezervatii).

Fata de alte specii, tigrul bengalez are o zona mare de raspandire, habitatul lui (zona in care traieste) cuprinzand padurile inalte de conifere din Himalaya, cele de mangrove, zone mlastinoase, dealurile din Peninsula Indiei sau vastele paduri aride din Rajastan (o zona din nordul Indiei). Avand aproape 3 metri lungime si 220 kg, tigrul bengalez poate vana cu usurinta cerbi sau caprioare, precum si vite si bivoli salbatici, acestia constituind hrana lui de baza.

O ruda interesanta a tigrului indian este tigrul alb, numele acestuia provenind de la blana sa complet alba, brazdata de dungi negre. In prezent, aceasta superba felina alba cu ochi albastri nu mai exista decat in captivitate, in centre speciale.Stiati ca primul tigru alb, numit Mohan, capturat in 1951 de un maharajah indian, este considerat a fi stramosul tuturor tigrilor albi care exista acum in rezervatii?

Tigrul de Indochina (Panthera tigris corbetti) este de asemenea o specie rara, in lume existand 1250 - 1800 de tigri in mediul natural si circa 60 in gradini zoologice. Traieste indeosebi in Thailanda, Cambodgia, Vietnam sau sudul Chinei, iar hrana lui principala sunt porcii salbatici, cerbii si vitele salbatice. Tigrul de Indochina are blana mai inchisa la culoare decat cel bengalez, iar ca marime nu depaseste doi metri si jumatate in lungime si 180 kg in greutate.

Ultimele doua specii despre care vom vorbi sunt tigrul de Sumatra si cel din sudul Chinei, ambii avand un habitat izolat (dupa cum se si numesc) si fiind mai mici decat rudele lor - nu depasesc 2,3 metri lungime si circa 120 - 150 kg greutate.Tigrul de Sumatra are dungile de pe blana foarte apropiate unele de altele, pe cand tigrul din sudul Chinei le are foarte departate. Un lucru comun, dar foarte ingrijorator este ca ambele specii sunt amenintate cu disparitia, existand foarte putine exemplare in salbaticie (pe langa circa 300 de tigri din Sumatra in gradini zoologice si doar 120 din specia celor care traiesc in sudul Chinei).Stiati ca ultima data cand un tigru chinezesc a fost prins in salbaticie s-a intamplat acum mai bine de 20 de ani?

renul

Renii se gasesc aproape de Polul Nord, pe aproape toate continentele din imprejurimi: Asia, Europa si America, numai in zonele cu tundra arctica, si in padurea nordica (in Rusia, Canada, nordul Chinei, Scandinavia si Alaska). Au aspectul asemanator cu al unui cerb mai mic, dar au mai multe kilograme decat acesta, aparand mai grasi. Copitele renului sunt mai late, ceea ce impiedica scufundarea animalului in mlastinile care se formeaza in sezoanele mai calduroase.

Blana este de culoare gri-bej in timpul iernii si cafenie pe perioada verii. In zona gatului si cefei are culoarea albicioasa-galbui, iar coada este marcata cu o dunga alba care are rol de semafor care ghideaza renii in recunoasterea intre ei. Desi blana renului este deasa si cu firul lung, nu da impresia de lana. Blana acestor animale retine aerul, ajutand astfel la incalzire si inot. Vara culoarea blanii se inchide, iar iarna se deschide. Interesant in ceea ce-i priveste pe reni este faptul ca atat masculii, cat si femelele isi pierd coarnele vara. Cand acestea incep sa creasca din nou, sunt acoperite de piele si blana cu peri scurti, fiind foarte moi. Cu timpul, insa, se intaresc, iar pielea si blana care le acoperea cad. Renul are o inaltime de 100 de cm, iar greutatea de aproximativ 150 de kg. Desi este greoi, acest animal poate alerga fara probleme. Sunt capabili sa alerge cu o viteza de 20-25 km/h. Renii traiesc diferit in functie de zona in care se afla. Astfel, in Asia si Europa sunt grupati in colonii de femele cu puii lor. La conducerea acestor grupuri se afla o femela mai batrana. In aceste zone renii suporta prezenta omului, fiind aproape domesticiti. Oameni ii utilizeaza pentru tractiune, sau pentru lapte, carne si piele. Reni salbatici se mai pot gasi in America. Membrii grupului isi pasteaza un loc prestabilit chiar si in timpul deplasarii, pastrand in interior si protejand renii puternici si mamele cu puii lor. Sunt vanati de numeroase carnivore ce traiesc in acele zone, printre care se numara ursul, lupul, vulpea si altii. Pentru a se apara renii fie isi folosesc coarnele, fie alearga din fata pericolului, viteza mare pe care o pot atinge constituind un avantaj considerabil. Renul este un soi de sanitar, deoarece se hraneste cu licheni, plante de care alte rumegatoare nu se apropie. Consuma si iarba, dar nu o gasesc foarte des in locurile unde traiesc. Lichenii sunt gasiti indiferent de anotimp, iarna fiind scosi la suprafata cu ajutorul coarnelor si copitelor renilor. In Finlanda renii poarta denumirea de "Poro".

pinguin

Numarul pinguinilor imperiali va scadea cu 95% pana in 2100, potrivit ultimelor predictii bazate pe modelele schimbarilor climatice. Asta inseamna ca vor mai exista pe Pamant doar 600 de exemplare.

Pinguinii imperiali sunt cea mai mare specie de pinguin si se inmultesc in timpul iernii din Antarctica, facand plimbari lungi de-a lungul gheturilor pentru a se imperechea.
Nasterile lor au fost vazute de milioane de oameni din intreaga lume dupa ce pinguinii au fost imortalizati pe marele ecran in documentarul francez “Marsul Pinguinilor”, ce a castigat si premiul Oscar.
Cum a fost prezentat si in film, pinguinii merg multi kilometri prin Antarctica, catre pamanturile lor vechi de imperechere, unde femelele depun doar un ou.
Pentru ca puiul sa supravietuiasca, amandoi parintii calatoresc de sute de ori, luni intregi, catre ocean si inapoi pe continent pentru a-i furniza hrana micutului.
Asta inseamna ca gheturile de pe mare au un rol major in succesul inmultirii lor.
Acoperisurile de gheata influenteaza si planctonul, precum si speciile de pesti care il mananca, amandoua fiind surse de hrana vitale pentru pinguini.
Institutul Woods Hole Oceanographic a folosit informatii despre stratul de gheata, preluate de la Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC), pentru a prezice cum va fi afectata populatia de pinguini.
Ei au folosit si un studiu, care are aproape 40 de ani, ce a masurat succesul inmultirii unei colonii de pinguini din regiunea antarctica, Terre Adelie.
Rezultatele, publicate in revista Proceedings of the National Academy of Sciences, sugereaza ca pana in anul 2100, numarul pinguinilor de pe continentul sudic se va reduce cu 95% sau chiar mai mult.
Pinguinii imperiali ar putea supravietui prin ajustarea obiceiului lor de imperechere la noile conditii, pentru a se adapta astfel la schimbarile climatice. Autorii studiului spun insa ca acest lucru este putin posibil.
Stephanie Jenouvrier, principalul autor al studiului, a declarat ca, fata de alte specii de pasari de pe continentul de gheata care si-ai alterat ciclul de viata, pinguinii nu se vor “prinde” atat de repede.
“Sunt organisme care traiesc mult, asa ca de adapteaza incet. Aceasta este o problema, intrucat climatul se schimba foarte repede”, a mai spus autorul.
Sursa: Realitatea TV

Pentru mai multe informatii despre antarctica, colonii, ecran, gheata, imperechere, Intergovernmental Panel on Climate Change, ocean, Pamant, panel on climate change, pasari, pesti, pinguin, pinguini, pinguini imperiali, schimbari climatice, specii de pasari, aboneaza-te gratuit la Noul Newsletter EcoMagazin, personalizat pentru tine!

• informati despre pinguini

Esti ecologist, eco-friendly sau fan Captain Planet? Atunci alatura-te si tu celor peste 7500 de membri care s-au inscris deja in EcoSapiens si hai sa ne cunoastem pe forumul ecologistilor. Intrebarile si comentariile tale sunt binevenite.
Recomandari la acest articol

Iepurile polar

Iepurele polar

Ordin: Lagomorpha
Familie: Leporidae
Gen si specie: Lepus timidus
Iepurele polar s-a adaptat admirabil la una dintre cele mai friguroase clime, cea a Polului Nord. Poate să supravieţuiască la temperaturi de aproximativ minus 40 de grade Celsius.
Iepurele polar trăieşte în habitate diferite, de la tundra polară şi pădurile de conifere din taiga, până la zonele despădurite, de deasupra nivelului mării. în multe locuri găseşte cu greu adăpost fiind expus tot timpul anului vânturilor năprasnice şi precipitaţiilor.
Mod de viată
Fricosul iepure polar este un animal singuratic, însă odată cu venirea iernii polare, se adună în grupuri mari, probabil şi pentru a se proteja faţă de animalele de pradă. La cel mai mic semn de pericol, tot grupul o ia la fugă, fiecare iepure îndreptându-se în altă direcţie, astfel atacatorul este derutat.
In partea sudică a tundrei, odată cu venirea iernii, iepurele polar migrează spre pădurile dese, din vecinătate cu  tundra, unde îşi găseşte protecţie faţă de frigul şi vântul năprasnic. Pe teritoriul tundrelor deschise, iepurii polari îşi găsesc cu greu adăpost, putând folosi în acest scop numai stâncile.
Iepurele polar din Scandinavia, îşi petrece tot timpul anului în taigaua schimbătoare. Iepurele din Alpi, trăieşte în pădurile de brazi pitici şi pe păşunile alpine.
Alimentaţie şi mod de hrănire 
Iepurele polar se hrăneşte cu diferite specii de fân, arbuşti de înălţime mică şi frunze moi. Părăseşte ascunzătoarea pentru a porni în căutarea hranei, numai după apusul soarelui. Teritoriul său este de aproximativ 1-3 km2, în regiunea cercului polar, hrana sa este acoperită de zăpadă aproximativ 280 de zile pe an, astfel mulţi iepuri mor în iernile polare lungi.
Marea majoritate a plantelor din tundră îi protejează faţă de vânturile puternice. Aceste plante cresc sub startul de zăpadă şi gheaţă, iar iepurii trebuie să scormonească solul cu ghearele ascuţite, pentru a ajunge la hrana atât de necesară supravieţuirii.
Reproducere
In  perioada împerecherii masculii devin surprinzător de agresivi; se alergă continuu şi luptă pentru graţiile femelelor. Pe majoritatea teritoriului de răspândire, perioada de împerechere este primăvara devreme, în tundră însă, abia în luna mai.
Puii vin pe lume după 50 de zile de gestaţie. Faţă de alte specii de iepuri, iepurele polar are o perioadă de gestaţie mai lungă, iar datorită acestui fapt puii sunt mai dezvoltaţi la naştere, ceea ce uşurează supravieţuirea în clima  deosebit de friguroasă şi umedă.
Femela aduce pe lume între 1 şi 5 pui, care la naştere prezintă deja blană, au ochii deschişi şi sunt capabili să meargă. Datorită faptului că laptele este deosebit de hrănitor, mama îi alăptează doar o dată pe zi. Se poate întâmpla ca puii, la numai câteva zile de la naştere, să-şi sape propriile vizuini, dar seara la ora de alăptare se adună cu toţii.
într-o singură perioadă de împerechere, femela naşte de regulă de 2-3 ori.
Adaptarea la nivel de arta
Ca şi celelalte animale erbivore şi iepurele polar cade victimă prădătorilor carnivori. Cei mai înverşunaţi inamici ai iepurelui polar sunt: vulpea şi lupul polar, dar uneori iepurii sunt vânaţi şi de către râs sau vultur. Astfel iepurele polar şi-a dezvoltat de-a lungul timpului, metode de camuflaj şi fugă.
Iarna, blana iepurelui este complet albă, exceptând vârfurile urechilor ce au o culoare mai închisă; astfel iepurele polar este greu de observat în peisajul alb de zăpadă şi gheaţă. Iepurele polar îşi schimbă blana în funcţie de temperatură şi regiune geografică, de regulă primăvara, putând avea o blană de culoare închisă, brun-roşcată până la brun argintie. Perioada schimbării blănii de vară este influenţată de temperatură şi luminozitate, fiind un factor necesar, ca iepurele polar să se contopească cât mai bine cu mediul de viaţă. în regiunile în care nu există zăpadă, blana iepurelui nu are culoarea albă. în partea de nord a Angliei, blana iepurelui polar rămâne de culoare brun-închisă tot timpul anului.
Unele specii de iepuri, ce trăiesc în regiunea cercului polar, chiar şi pe timp de vară îşi păstrează blana albă. Factori importanţi în supravieţuirea iepurelui polar sunt simţurile extrem de bine dezvoltate, vederea şi auzul, precum şi rapiditatea în mişcare. Ochii sunt poziţionaţi la distanţă, destui de sus la nivelul capului, astfel animalul îşi creează o imagine aproape circulară, în toate direcţiile. Dacă observă un prădător, animalul devine iniţial imobil. Se ascunde în tunelurile lungi, săpate în zăpadă; acest fapt îi oferă un avantaj deoarece acolo este mult mai cald decât în exterior.

Ştiaţi că…
• Iepurele Ochotona pusilla şi iepurele cu lână din Tibet, fac parte dintr-o familie de mamifere cu însuşiri deosebite, pot supravieţui şi la altitudini de 6000 de m.
• Iepurii de vizuină şi cei de câmp trăiesc peste tot în lume. Australia a fost iniţial o excepţie, dar apoi omul i-a aclimatizat şi pe acest continent.
• Dintre speciile de iepuri, iepurele american de baltă are cea mai mare rată de înmulţire.
• In desenele din peşteri, realizate în epoca preistorică putem întâlni numeroase schiţe cu iepuri. Romanii creşteau iepurii în ţarcuri, carnea lor gustoasă fiind considerată o delicatesă.

Caracteristici mai importante
Dimensiuni corporale
Lungimea corpului: 48-68 cm, coada 3,5-10 cm
Greutatea corporală: 2, 5-5 kg
Reproducere
Maturitatea sexuală: la vârsta de 1 an
Perioada de împerechere: primăvara şi vara
Durata gestaţiei: 50 de zile
Numărul puilor la o fătare: 1-5, de regulă 3
Mod de viaţă
Comportament: singuratic, dar în perioada de împerechere, toamna şi iarna, se adună în grupuri mari
Hrana: diferite feluri de iarbă, plante cu tulpina moale şi arbuşti mici
Durata vieţii: în medie 2 ani, uneori poate trăi şi până la 8-9 ani
Specii înrudite
O subspecie a iepurelui polar trăieşte în Irlanda, dar blana acestuia nu devine albă în totalitate în perioada iernii. Rudă apropiată îi este şi iepurele american de baltă.
Teritoriul de răspândire al iepurelui polar

Aria de răspândire
Trăieşte în regiunea cercului polar, în cea mai nordică zonă de climă moderată. în Alpi trăieşte o subspecie a iepurelui polar, cu dimensiuni corporale mai mici, L.t varronis.
Protecţia speciei
Iepurele polar nu este ameninţat de un pericol iminent. Totuşi habitatul său, regiunea polară nordică, este ameninţat de poluare. Exploarea bogăţiilor naturale şi poluarea, ameninţă animalele ce trăiesc pe acest teritoriu.
Acomodarea la mediul de viaţă
Blana de iarnă: Blana de iarnă se îndeseşte mai ales la nivelul urechilor subţiri şi devine albă pe toată suprafaţa corpului astfel încât, animalul aproape se contopeşte cu mediul înconjurător înzăpezit.
Blana de vară: Blana iepurelui polar, vara este mult mai subţire şi de culoare mai închisă.
Labele: Labele iepurelui polar sunt acoperite cu un puf foarte des, care este bun izolator termic şi îi oferă mai multă siguranţă pe solul acoperit de zăpadă şi gheaţă.
Urechile: Urechile sunt relativ scurte, astfel încât pierderea căldurii din corp să fie cât mai mică. în comparaţie cu acesta, speciile de iepuri cu urechi lăsate au urechi lungi, prin intermediul cărora se răcoresc.

delfin

Delfinii se gasesc cu precadere in oceanul Atlantic si Pacific, dar sunt prezenti si in celelalte oceane si, de asemenea, in raurile din Amazon si Africa de Sud. Desi mediul de viata al delfinului este apa, este necesar ca acesta sa iasa des la suprafata pentru a putea respira. Un fapt cu totul deosebit la delfin este faptul ca - desi seamana foarte tare cu un peste - este mamifer, inrudindu-se cu balena. Este un animal foarte inteligent, fiind capabil sa comunice foarte bine si sa invete diferite trucuri repede si usor. Este foarte prietenos cu oamenii, fiind folosit in vindecarea copiilor bolnavi.

Corpul delfinului este alunecos, iar la nivelul capului se observa un nas lung si rotund, o gaura in frunte, folosita pentru respiratie si o gura mare in care se afla colti conici, ascutiti (intre 12 si 200). Interesant la delfin este faptul ca nu-si pierde nici un colt de-a lungul vietii. Ochii sunt pe fiecare parte a capului, iar urechile se afla in spatele acestora, fiind niste gauri mici. Majoritatea delfinilor au culoarea gri pe corp si alba pe burta. Cei care traiesc in Pacific au culoarea gri cu pete negre. Lungimea acestor mamifere variaza de la 1,2 m pana la 9 m lungime, iar greutatea de la 65 kg la aproximativ 650 kg. Datorita faptului ca delfinul are corpul format din muschi dezvoltati, are capacitatea de a sari din apa chiar si la o inaltime de 5,5 m. Delfinul traieste in grupuri mari, impreuna cu care ramane toata viata. Acestia se hranesc cu calmar si peste, consumand zilnic mai mult de o treime din greutatea corpului lor. Nu are colti puternici sau alte arme pentru a se apara de dusmani, dar are avantajul de a inota foarte repede, intrecandu-i pe toti care incearca sa-l vaneze. In comparatie cu cel mai rapid inotator uman, care este capabil sa inoate cu maxim 10 km/ora, delfinul poate inota cu o viteza de 60 de km/ora. Comunicarea se realizeaza printe-un procedeu numit ecolocatie. Aceasta consta in orientarea cu ajutorul ultrasunetelor reflectate de anumite obiecte. Astfel, sunetele emise de aceste mamifere se intorc la ele oferindu-le informatii despre marimea, forma, viteza, distanta si locatia unui obiect. Delfinii sunt capabili sa-si miste ochii in mod separat, uitandu-se in directii diferite in acelasi timp.

In general despre animale

Un animal este un organism (ființă vie)plucricelular, heterotrof, deci care nu își poate produce el însuși substanțele organice necesare hrănirii (cum fac plantele, algele și bacteriile albastre verzi prin fotosinteză), fiind nevoit să folosească substanțe organice gata preparate luate din mediu. Majoritatea folosesc oxigenul pentru respirație. Exist și unele animale care trăiesc în medii fără oxigen. Acestea respiră anaerob.
Organismele care au fost încadrate în Regnul Animalia au fost introduse în unități sistematice din ce în ce mai mici în funcție de legăturile lor filogenetice. Referitor la aceaste subîmpărțiri există mai multe păreri, care sunt prezentate în subcapitolul „Clasificarea Regnului Animalia”.
Știința care se ocupă cu studiul animalelor se numește zoologie.

Etimologie

Cuvântul "animal" provine de la cuvântul Latin animale, genul neutru al animalis și este derivat de la anima, ce înseamnă suflu vital sau suflet. Definiția biologică a cuvântului se referă la toți membrii regnului animalia, inclusiv omul.

Caracteristici

Animalele au mai multe trăsături ce le diferențiază de alte viețuitoare. Animalele sunt organisme eucariote și pluricelulare, ce le separă de bacterii și de majoritatea protistelor. Ele au o hrănire heterotrofă, de obicei, digerând hrana într-un tub digestiv, ce le separă de plante și alge Ele se diferențiază de plante, alge și fungi prin lipsa pereților celulari rigizi.Majoritatea animalelor sunt mobile,(exceptând anumite stadii de dezvoltare, coralii, bureții de mare). 

Structură
Cu câteva excepții, în special spongierii (Phylum Porifera) și Placozoa, animalele au corpul format din mai multe țesuturi. Printre acestea se numără mușchii, ce se contractă, având rol important în locomoție, și țesutul nervos ce trimite și procesează semnalele nervoase. De asemenea, există și un tub digestiv, cu una sau două ieșiri.
Toate animalele sunt compuse din celule eucariote, înconjurate de o matrice extracelulară specifică, compusă din colagen și glicoproteide elastice. Acestea se pot calcifica, pentru a forma oase sau cochilii. În timpul dezvoltării ele formează o structură de bază flexibilă pe care celulele se pot reorganiza, făcând posibilă crearea structurilor complexe. În contrast, alte organisme multicelulare, ca plantele și fungii, au celulele fixate din cauza pereților celulari, dezvoltându-se prin creștere progresivă.

Reproducere și dezvoltare

O celulă din plămânul unei salamandre. Anafaza mitozei. Coloratie fluorescentă.

Toate animalele se reproduc sexuat. Ele au organe reproducătoare specializate ce, prin meioză, produc spermatozoizi sau ovule. Acestea se unsesc în procesul numit fecundație pentru a forma zigotul (sau celula-ou), din care se va dezvolta un organism nou.
Unele animale sunt capabile și de reproducere asexuată. Acest lucru poate avea loc prin parthenogeneză, proces prin care se formează ouă fertile fără fecundație (împerechere), sau, în unele cazuri, prin fragmentare, ca de exemplu la spongieri. O altă modalitate de înmulțire asexuată este înmugurirea întâlnită tot la animalele inferioare (spongieri).
Zigotul începe să se dividă și trece prin mai multe stadii: morulă, blastulă, gastrulă. Blastula suferă rearanjare și diferențiere. La spongieri, larvele blastulă înoată spre altă locație și se dezvoltă într-un nou burete. În majoritatea celorlalte specii, blastula suferă rearanjări mult mai complicate.

Hrănirea și sursele de energie

Un uliu mâncându-și prada

Majoritatea animalelor folosesc indirect energia solară. Plantele folosesc această energie pentru a transforma razele soarelui în zaharide simple în procesul numit fotosinteză. Începând cu moleculele de dioxid de carbon (CO₂) și apă (H₂O), fotosinteza transformă energia solară în energie chimică stocată în legăturile glucozei (C₆H₁₂O₆) și eliberează oxigen (O₂). Aceste zaharuri sunt folosite de plante la creștere. Când animalele mănâncă aceste plante (sau mănâncă alte animale ce au mâncat plante), zaharurile produse de plantă sunt folosite de animal. Ele sunt folosite direct de către animal pentru a crește sau, sunt descompuse, eliberând energie, necesară pentru diferitele procese ale acestuia.

Sistematica (clasificarea) regnului animal

Ca oricare regn, Regnul Animalia are următoarele subdiviziuni: subregnul, diviziunea, grupul, ramura, încregătura, subîncrengătura, clasa, ordinul, familia, genul, specia, subspecie.